Alex m-a provocat. Cică “bagă și tu un articol despre diferența între a fi tată de copil cu autism și a fi tată”. Am stat să cuget un pic. Nu de alta, dar mi-a scăpat unghiul asta. Deși cunosc ambele ipostaze. Doar că nah, n-am făcut eu vreo diferență. Deși ea există. De fapt, acum, că mi-a înfiletat Alex asta în cap, realizez că există. Pe planuri multiple. Hai să le aliniez ca la școală și să le scot pe fiecare câte un pas în față, în ordinea numerelor de pe tricouri.
► Citeşte şi Viata cu un copil cu handicap
În primul rând ești nevoit să te raportezi altfel la societate și la prieteni. La prieteni e cu dus-întors. Pentru că într-o mare măsură depinde de cum te percep ei și de cât de deschis ești tu. În esență nimic nu se schimbă în viața ta odată cu diagnosticul copilului tău. Dar de fapt …totul se schimbă. Fără să-ți propui neapărat, vei evita să mai ieșiți împreună cu copii pentru că pe zi ce trece, chiar de sunt de aceeași vârstă, diferența între “al tău” și “al lui” se adâncește. Apoi, normal că depinde de cât de înclinat ești tu în a te plânge. Dar tu știi sigur că prietenii tăi te compătimesc. Mai pe față sau mai pe ascuns, în grupuri restrânse. E natural. Doar că ție nu-ți e foarte comod să știi asta. În ceea ce privește societatea, mecanismele sunt și mai complicate. Depinde unde și cum definești societatea. Societatea se împarte din clipa aia în două. O parte care e mai educată și oarecum mai tolerantă va avea în cea mai mare parte aceeași reacție ca și prietenii tăi: un soi de compătimire deghizată. Cealaltă jumătate, ceva mai puțin educată (exact, needucată, nu neapărat rău intenționată), atunci când va afla că minunatul tău copil este autist, o să își tragă cu delicatețe (sau nu așa delicat) copilul mai departe de al tău în parc …așa, nu cumva să se ia. Sau va face plângere la grădiniță că al tău copil deranjează “actul educațional”.
