Sunt la rând la Lidl. Unde în altă parte?
Dacă ar exista o aplicație pe telefon care să calculeze ritmicitatea cu care vizitez eu Lidl-ul cred că ar înnebuni pe loc soțul meu. Cât despre mine, eu sunt mai rezistentă la astfel de vești ce implică bugetul familiei. Mai ales când adaug la iaurtul bio niște rondele cu gust de oregano.
Revenind, cum stăteam eu așa la Lidl cu căruțul plin, cumpărând doar niște banane bio, în spatele meu se așază o doamnă mai în vârstă cu o singură pâine în mână.
Una dintre obsesiile cu care am rămas de când am fost însărcinată și care mi se reconfirmă de fiecare dată când alerg după copii să-i iau de la grădiniță dar mai e ceva de luat înainte de la magazin a fost aceea de a da prioritate oamenilor mai în nevoie decât mine.
Așa că, văzând-o pe femeie doar cu o pâine pe bandă, i-am spus:
– Dacă doriți, puteți trece în fața mea.
S-a uitat lung la mine, aproape să mă înjure.
Eu mă uit mirată la ea, cu un zâmbet înghețat pe buze. Știți, eu am văzut mulți oameni la viața mea cu piulițe lipsă, așa că nu mă mai miră nimic. Dar undeva, în capul meu, acel neuron mai neexperimentat s-a întrebat în sinea lui:
– Cu ce-oi fi greșit?
– Domnișoară, vă mulțumesc. Dar nu mă grăbesc nicăieri.
– Nu te grăbești, nu te grăbești, dar dacă cineva îți oferă locul, mi se pare drăguț să accepți, își dă cu presupusul neuronul singuratic. Cât să nu te grăbești, să-ți facă plăcere să stai după cineva cu un catralion de chestii cumpărate. Ca mai apoi, unul dintre produse nici să nu aibă codul corect.
– Știți unde mă duc? continuă doamna, de data asta, relaxându-se și zâmbind la mine. Mă duc la copii. Știți ce-o să fac? O să calc toată ziua. Până diseară o să calc. La ce să mă grăbesc? O iau și eu mai ușor.
(...)
