Vineri seara, spitalul de boli infecțioase Prof. Dr. Matei Balș, secția primiri urgențe. Un hol mai mare decât mi-l aminteam, dar strivit sub greutatea oamenilor cu priviri absente, abătuți, care tușesc sau se încovoaie de durere. Tineri, bătrâni, oameni mușcați de câini, copii bolnavi, copii sănătoși, târâți după ei de adulți care nu au avut încotro. Toți de-a valma. Înșirați pe scaune prea puține, sprijinind pereții, așteptând. Intrăm cu Buni care abia se ține pe picioare. Nu am vrut să chemăm salvarea, nici nu mai contează de ce. Găsim un loc pe scaun și ni se spune să luăm un bon de ordine. Numărul 87. Pe panou, 68.
Buni are febră. Obrajii i se aprind tot mai tare. I se închid ochii și îi cade capul. Moțăie și aproape că alunecă de pe scaun. Numărul 70. Au trecut 45 de minute.
Pe ușa unuia din cabinete, două afișe lipite, se ceartă unul cu altul
Unul zice “Intrarea se face pe baza gradului de urgență”, iar celălalt “Intrarea în cabinet se face exclusiv pe baza bonului de ordine”. Bine că ne-am lămurit. Asistenții trec grăbiți, nu au timp să se uite pe băncuțe. Poate ar vedea-o și ar face ceva. În jur e plin de oameni care tușesc. Chiar și printre ei, o aud cum respiră tot mai greu. Reușim să agățăm din zbor un asistent și îl rugăm să ne ajute. Să ne dea un pat, orice. Nu vrem prioritate. Îi spunem doar situația, i-o și arătăm că era mai mult decât evidentă și îl rugăm să ne dea o soluție, oricare. Timpul estimat de mine până ne venea rândul era de cel puțin 3 ore. Nu știu, zău, pe cine mai băgam în cabinet.
-15929-t.jpg)
