Nu știu exact când am început să cred că nu fac destul. Poate când am plâns la 3 dimineața în baie, ținându-mi respirația ca să nu-l trezesc. Sau poate când m-am uitat la alte mame care păreau că se descurcă și am simțit rușine că mie mi se pare al naibii de greu.
Nu am așteptat niciodată să-mi spună „mama” ca să simt că sunt importantă. Am așteptat să vină cineva – oricine – și să-mi spună că nu e nimic în neregulă cu mine. Că e normal să nu știu ce fac uneori. Că nu trebuie să mă port ca și cum am totul sub control.
Dar nimeni nu a spus-o.
Așa că am învățat, încet, să mi-o spun singură. Nu tare. Nu cu convingere. Doar suficient cât să nu mă pierd de tot.
„Ești suficientă.”
Nu e o replică motivațională.
E un colac de salvare, într-o zi în care nici n-ai avut timp să faci duș.
Am trecut prin zile în care am simțit că greșesc tot. Că nu am răbdare, că nu am energie, că nu sunt prezentă cu adevărat. Am simțit că-l cresc printre griji, nu printre povești. Că-i ofer un fel de „minim funcțional” de iubire, când el merită tot cerul.
Și-apoi, într-o dimineață banală, m-a atins cu palma lui mică pe obraz și a râs. Fără să știe nimic despre fricile mele, despre vină, despre cât de greu mi-e uneori să fiu mamă. Și totuși, m-a ales. În fiecare zi, fără să pună întrebări.
Poate că a fi suficientă înseamnă doar atât: să rămâi.
Chiar și când nu știi dacă o faci bine.
Chiar și când ai vrea să fugi și nu poți.
Nu m-a învățat nimeni cum să-mi vorbesc cu blândețe. Așa că învăț acum. Încet. Mă privesc dimineața în oglindă, cu părul prins la nimereală, cu ochii obosiți și buzele uscate, și în loc să mă critic, încerc altceva:
„Azi nu ai făcut tot. Dar ai fost acolo. Și e destul.”
Aș vrea ca acest text să ajungă la o mamă care nu mai știe dacă e de-ajuns.
Să-i spun: Da, ești. Mai mult decât crezi.
Chiar dacă nimeni nu ți-a spus-o până acum.
