Poate nu-i cel mai ok lucru să spun asta în gura mare, dar eu am multe momente când simt că nu mai pot, că sunt epuizată, când viața mea, cu tot ce înseamnă ea, mă obosește teribil. Am momente când aș vrea să dau bir cu fugiții, când îmi vine să renunț la multe lucruri și să go back to basics.
Sunt clipe când mi se pare că viața mea e prea grea și prea complicată și mă gândesc că nu merit toate astea, toate frământările mele interioare, toate gândurile și grijile care mă macină, toată lupta mea de zi cu zi. Lupta de a fi o mamă bună, o nevastă acceptabilă, o persoană cât pot eu de ok cu cei din jurul meu, un angajat rezonabil.
► Citeşte şi Toată lumea are nevoie de o mamă
Și fix când mi se pare că e prea mult, soarta mă pune cumva în fața mamei mele, doar așa, ca să-mi dea o palmă și să mă aducă cu picioarele pe pământ, din nou.
Și când îmi plâng eu de milă așa, cum tocmai am făcut-o până acum, vine mama mea. Și îmi arată, în mod absolut indirect, că toate astea sunt doar un moft. Că sunt femei în lumea asta pentru care viața este infinit mai grea. Femei cum este ea. Femei care au trecut prin niște lucruri care pentru societatea din ziua de azi, aia din bula în care trăiesc eu, ar fi de neconceput.
