Râdem, glumim, dar realitatea este că suntem foarte stresați cu toții. Necunoscutul în care am fost aruncați în câteva zile, cu un preaviz prea scurt și pe care, de fapt, nu l-a luat nimeni în serios, ne ține treji noaptea și extrem de anxioși în timpul zilei. Nu știm cum o să fie când o să se termine, dar mai ales nu știm când o să se termine, iar asta ne împinge nervii la limită în fiecare zi în care stăm și numărăm noile cazuri sau morții sau așteptăm, până acum în van, vești bune din alte părți.
Iar dacă ești părinte, acest stress nu are cum să nu se răsfrângă și asupra copilului tău. Orice fel de părinte ai fi fost înainte de această criză, aș băga mâna în foc că ai devenit, peste noapte, mult mai autoritar, mult mai irascibil, mult mai puțin dispus să asculți toate poveștile pe care vrea să ți le spună copilul și tot așa. Cu toții am devenit astfel de părinți, pentru că suntem stresați și pentru că, de multe ori, ne este mult mai ușor să mutăm stressul și anxietatea pe copiii noștri sau pe ceva ce ei au făcut. Oricât de părinte zen ai fi fost înainte, acum nu mai ești. Și, probabil,
