Sari la conținut

Copiii nu spun ”Am avut o zi grea la grădiniță, pot să îți povestesc?”, ci ”Te joci cu mine?”

Săptămâna asta am fost la mătușă-mea, să zicem la mulți ani. Când am intrat pe ușă, Tudor a început o criză, că el nu vrea, că să plecăm. Și a început mătușă-mea la el: să cânte, să se ascundă, să-i arate, să orice. Ce credeți că s-a întâmplat până la urmă? În nici 10 minute, fiul meu era cucerit. Și chiar i-am zis mamei mele. Că ea și sora ei au așa o veselie dinamică din asta, de ți se ia fără să vrei, de îți dorești și de pe margine să intri-n joc. Eu, pe de altă parte, și alți adulți pe care nu îi pot numi, avem o veselie mai statică, de și eu mă plictisesc când mă uit la mine cum mă joc.

De ce le e greu adulților să se joace

Asociația Americană de Pediatrie (AAP) a publicat un studiu în 2007, care vorbea, printre motivele pentru care e important să ne jucăm cu copiii noștri, și despre faptul că, în ziua de astăzi, tendința e ca ei să se joace tot mai puțin. Nu numai cu părinții, ci în general.

Programul nostru de muncă, traficul, tot zgomotul de fundal, și da, aici intră televizoarele, tabletele și toate ecranele cu butoane la motive pentru care noi suntem prea obosiți să ne mai jucăm, iar ei nu prea mai au chef de asta.

E un cerc vicios, really. Oboseala noastră încurajează televizorul la ei, televizorul (tableta, youtube) e mult mai interesant decât un părinte apatic. Plus că e cea mai simplă soluție, gratis și la apăsarea unui buton-de aproape. Știu copii mici și foarte mici, perfect capabili să-și aprindă singuri calculatorul, să găsească canalul de muzică preferat și să navigheze între videoclipuri. Cei mai mulți dintre acești copii încă nici nu știu literele din alfabet. Și nu o spun ca pe o laudă neapărat, nu cred că e vreun semn de genialitate, cred că e răspunsul creierului uman care se adaptează la lipsa altor stimuli și învață să își furnizeze singur ”distracțiile” posibile din jur.

    Sunt ferm convinsă că, dacă părinții ar avea un buton on/off, copiii i-ar prefera întotdeauna să-i ”pornească” pe ei.

Mai mult, studiile arată că fix acei copii cu care părinții se joacă mai mult sunt cei care se joacă și singuri cel mai mult. Explicația e că paharul nevoilor lor emoționale este plin și atunci pot sta liniștit cu gândurile și jocurile lor. Când paharul se golește, copilul se întoarce la părinte, cere ce are nevoie (atenție) și lucrurile se liniștesc.

Știți că multă lume spune cumva pe un ton de condamnare ”copilul face cutare numai ca să atragă atenția!”. Păi și de ce să nu îi dăm această atenție atunci? Dacă tot știm ce-și dorește.

Revenind la AAP, să știți că eu nu îmi amintesc să mă fi jucat cu părinții mei. Cu bunicii, da, aveam jocuri cu cartonașe de memorie, am jucat mult roemi cu ei, aveam caiet cu campionat. În fiecare duminică veneau tanti Coca și nenea Emil în vizită, și se încingea un roemi de mama-focului în sufrageria lor. Eu jucam pe tabla bunicii, etalam, socoteam în cap, urmăream piesele. Mă mai jucam cu tanti Macriș, o vecină simpatică și cu multe creioane colorate, care habar nu am de ce mă lua la ea. Aduna copiii din vecini, făcea șotron la ea în curte și sărea tanti Macriș a noastră 1,2,3 în rând cu puștii de pe stradă.

(...)

Citeşte mai mult pe siblondelegandesc.ro

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!